Krișna mai zise: “Floare-Albă, căci floare este al tău nume,
“Îndreaptă-ți fața spre Walmiki, de-acum cu el ai să trăiești”.
Mai zise iarăși lui Walmiki: “Îți dau eu azi un dar pe lume
Ce seamăn n-are, a ta cântare c-un nou avânt să-nsuflețești”.
Dar Floarea-Albă: “Doamne mare! nu voi să stau așa cu dânsul!
“Privește-n inima-i spurcată cum negri șerpi îi mișuiesc!
“Privind tu însuți n-ai fi-n stare de jale mare să-și ții plânsul!
“Din lut m-ai scos, în lut prefă-mă; de câte văd mă îngrozesc”.
“Văd mări cu vecinică furtună, ce urlă-ntinse către maluri,
“Cu fiare-n lanțuri ferecate răgind în sus c-au flămânzit,
“Nu vezi scânteie de lumină pe spuma turburilor valuri!
“Și-ntr-însul văd prăpăstii sute, și dânsul rabdă umilit!”
“Vezi mări ce urlă spumegoase, Krișna îi zise, vezi caverne,
“Vezi șerpi și-n totul întuneric? Tu, Floare, fii lumina lui;
“Zâmbește-i tu, și-n zmbet pune căldura dragostei eterne,
“Atingă brațul tău grumazu-i, de vrei durerea să-i răpui”.
Deci Floarea-Albă se supuse: poetul mâna îi atinse,
Și-ndată inima-i zdrobită de foc divin s-a luminat;
Din jocul florilor cu vântul o dulce muzică se-ncinse,
Și zeul însuși, prins de farmec, cu dor nespus a suspinat.
Iar barca, lebădă ușoară, din os de scoici meșteșugită,
Purcede lin, legănătoare, spre țărmul lacului opus,
Pe când Walmiki, în picioare, strângând tovarășea-i iubită,
Îngână cântecul vieții, cu mâna dreaptă-ntinsă-n sus!