Amurgul are astăzi luciri ca de mătasă
Pe care lunecară mâni albe de princese,
Și-n faldurile cari pe-albastre culmi se lasă
Scânteie pietre scumpe din stofe vechi și-alese.
Ci mândră de durerea-i în purpura de seară,
Cetatea arde facle pe turlele-nnegrite
Pe cari vechi coroane de slavă seculară
Topeau de aur raze în zile fericite.
Pe surele frontoane a vechilor palate
Un vis de răzvrătire a pus o-nfiorare,
Iar florile-n grădină stând pale și uitate
Se plâng în invocarea lucirilor de soare.
Cântări voievodale sunară-n amurgire
Cu glas de altădată umplând singurătatea,
Și-n notele lor grave de-adâncă tânguire
Colinele ascultară cum moare-ncet cetatea.
Și turlele părură ca brațe desperate
Întinse-n frământare spre cerul azuriu;
Străvechea frumusețe murea pe înserate
Și sufletul cetăței se plânse-ntr-un târziu.
Ah, cântul răzvrătirei în seara somptuoasă
Și turlele-nălțate spre cerul cel senin
Când pacea cade lină din falduri de mătasă
Și limpede ca roua pe albe flori de crin!