Jos în vale, pe Bârlad,
Lâng-a Docolinei vad,
Nimerit-au, poposit-au
Și de noapte tăbărât-au
Zece care mocănești
Cu boi albi fălcienești.
De tot carul zece boi,
Înjugați doi câte doi;
Boi cu coarne ascuțite
Și copite potcovite,
Boi de frunte și mânați
De flăcăi toți înarmați.
Iar în care ce avut,
Ce merinde-s de vândut?
Pești de apă curgătoare
Și de apă stătătoare.
Cu năvodul pescuiți
Și cu undița undiți.
Dar merindele-s în cui?
A lui Petrea Majălui,
Care-i om de omenie
Ș-ar fi bun chiar de domnie
Dac-ar pune Dumnezeu
Tot omul la locul său!
Iată-l colo jos lungit,
Într-o burcă învălit,
Lângă focul de nuiele,
Unde ard, jupiți de pele,
Patru miei de la Ispas
Pentru prânzul de popas.
Focul pâlpâie mereu,
Roș ca limba unui zmeu;
Și pe culmea luminată
Și prin tabăra-așezată
Se văd boii la un loc,
Țintind ochii lor spre foc.
Ard nuielele trăsnind,
Crește para scânteind.
Împregiuru-i, ca o roată,
Șede argățimea toată:
Numai Petrea nu-i în rând;
El deoparte stă pe gând.
Unul zice:„Măi voinici!
Auzit-ați voi pe-aici
De biet domnul Ștefăniță,
Ce-a fost om de mare viță,
C-a murit cu zile-n sin
În cetate, la Hotin!”
Toți fac cruce-ncremenind!
Un bătrân zice, zâmbind:
„A murit? Domnul să-l ierte!
De-acum să vedeți voi certe,
Lupte, vrajbe-ntre boieri
Pentru scaun și averi!”
Atunci Petre ia cuvânt:
„Așa-i rândul pre pământ!
Cine-i slab, vrea a fi tare,
Cine-i mic, vrea a fi mare,
Căci domnia-i dulce pom
Care farmecă pe om!”
„Fie bine, fie rău,
Da-ne-ar sfântul Dumnezeu
Un alt Ștefan la domnie,
Să ieșim la vitejie!”
Astfel toți raspund cu dor,
Și adorm în somn ușor.