Dar visu-și schimbă fața. Cu cruda a mea soartă
Pare că mă-mpăcasem ș-odată iar văzui
Pe heruvimu-acela l-a fericirii poartă,
Schimbat în negru înger, și nu-l mai cunoscui.
Ce spaimă de-ntuneric! ce iazmă-ngrozitoare!
Viclean ascuns, fățarnic, împelițat Satan.
Un duh semeț de vrajbă, turbat de răzbunare!
Șarpe îi era limba, pe cinstea mea dușman!
În faptele-i spurcate era însuși păcatul,
Sub mască de virtute vedeai pe vinovatul;
În veci dup-ale sale și umbra-i bănuia.
Ardea să-l crează lumea de cinste, curăție,
Și lumea-l vedea-ntocmai ocară, viclenie;
Și când afla că-l știe, atuncea se-ndrăcea.