Ce stranii lucruri dorm în suflet și cum nu uită el nimică
Din cîte le închizi într-însul, ca într-o urnă funerară;
E iarnă azi și, fără voie, eu văd o zi de primăvară;
Și mă simt iarăși lîngă tine, pierduta, dulcea mea amică...
În casa toată urcă pacea unei vieți întemeiate.
Și la un ceas, un ram apare pe zidul alb, deasupra noastră,
Și nu-i un ram cu adevărul, ci numai umbra lui albastră,
Pe care-o mînă nevăzută îl leagănă-n mișcări ritmate.
Și-acuma preajma-ncepe-un cîntec, și-ncet pe ramura-nclinată
Vîslind cu aripile-n cruce, se lasă două păsărele,
Și nu știu gura lor de umbră ce-au pus atuncea dragei mele,
Dar știu că clipa asta dulce n-am mai uitat-o niciodată...
La depărtări și pretutindeni, se face iarăși primăvară,
Și dulcea fantasmagorie a umbrelor ce-au fost s-așază
Pe zidul alb, ca și atuncea, în liniștitul ceas de-amează,
În care ne-am iubit o clipă supt ramura imaginară.