Atîtea flori și nu sînt două să-mbrace la un fel vestminte...
Cîți ochi frumoși nu-și pierd vederea în horbotă de-odăjdii sfinte,
Și cîtă purpură și aur pentr-o hlamidă-mpărătească,
Cînd de ajuns e pentru ele ca soarele să strălucească.
Atîtea flori — dar azi, pe cine îl mai oprește-n drum o floare ?
Făr' de ghirlănzi de roze-odată, nu era zi de sărbătoare,
Și-un zid încununat de-acante, de crengi de dafini și liane,
Spunea la trecători splendoarea și faima unei curtezane.
Flori — pretutindeni flori, podoaba cea mai iubită de lumină,
Un fir de romăniță rîde atît de dulce pe-o ruină:
Căci toate au un grai pe lume și florile îl au și ele...
Ce ochi nu se-ntrista alt'dată de jalea unei asfodele ?
Și care gură poate face mărturisiri de-amor mai bine ?
Leandru a trecut o mare ca să ajungă pîn' la tine,
O, Hero, vergină duioasă, și toate-aceste pentr-o floare...
Ferice-i cine poate strînge mănunchiul de nemuritoare !
Plecați pe fața lor blajină, călind o formă ideală,
Cîți n-au trecut pe-aceeași poartă, dar s-au întors cu fața pală
Și cu privirile pierdute, zvîrlind cu gestul Ofeliei
Comoara florilor culese în cîmpul trist al nebuniei...
Dar cine poate, învestminte-și gîndirile-n odăjdii sfinte,
Ca florile de felurite să-i fie-a graiului vestminte,
Ș-adorm-apoi — căci mor imperii și cad cununele de aur:
Eterne-n lumea asta-s numai cununele de foi de laur.