Ce necaz, ce osîndire, vai mie ! ce foc amar,
Ce trăsnet și ce lovire, ce otrăvitori pahar.
Cine-au socotit vrodată, cine-au putut pune-n gînd,
Jalnica țării stricare s-o vază așa curînd?
În ce stare, amar mie! te cutremuri cînd gîndești
A lacrimilor năvală, chip nu este s-o oprești.
Toată țara-i în picioare, om peste om dă fugând,
O suflare nu întîmpini și să n-o privesti plîngînd.
Sate, orașe, ținuturi, mai toate pustiile vezi;
Ș-un norod în îngrijire, atâta încât nu-l crezi
Povățuitoriu nu crede, n-ascultă mîngăitoriu,
Aleargă, neștiind unde, vor liman, cer agiutoriu.
Cine să-l povățuiască, căci dregătorii n-au rămas,
Cei mai îndrăzneți și vrednici din dregătorii s-au tras
Vai, ponorături, prăpăstii, codrii cei înfricoșați
Gem de duioasa oftare a celor înspăimîntați.
Toți aleargă, cer scăpare, în pustiuri năvălesc,
Căci viața, starea toată-n primejdie o privesc;
Mîinele la ceriu ridică, înalță adînci oftări,
Plîng cu tînguire mare, privind jalnicele stări.
Aice am trebuință de Iraclit să aduc,
Starea Moldovii să plîngă, sau să pui să scrie Iung.
Dar, în câtu-i prin putință, mă voiu nevoi și eu
Osînda țării a scrie, oricât-mi va fi de greu.