Unui critic
Pusese ani de zile să crească nalt stejarul...
Rotundă umbră scrie acum sub el umbrarul,
Dar dînsul singur știe în lumea lui umilă,
Ca un poet ce-adună visînd filă cu filă,
Comoara lui de visuri, cît timp a fost să-ndure
Mîhnitul întuneric ce doarme în pădure
Păn' să-și înalțe fruntea, și-n nopțile cu lună,
Să-și potrivească-n creștet frumoasa lui cunună.
El singur și-amintește acum duios și cîntă,
Căci azi se simte tare, și nu-l mai înspăimîntă,
Cumplitele furtune ce-odat' îl cercetară,
Senin își pleacă fruntea sub arșița de vară,
Lung răbdător stă-n fața suflărilor de ghiață,
Căci îndărăt se simte bogat de-o-ntreagă viață
De visuri și revolte, de lacrimi și-augurii,
Cu care să trezească tăcerile pădurii.
Duios își amintește, și crengile lui toate,
Asemeni unei harpe cu strune fermecate:
Cu viers de păsărele, cu lacrime de ploaie,
Cu taina ce și-o spune mereu foaie cu foaie.
La cele patru vînturi ce plîng din boltă-n boltă
Sonor pornesc să cìnte, cînd imnuri de revoltă,
Cînd cîntece de lume, iar codrul cu mirare
Se pleacă și ascultă cereasca lui cîntare.
Dar într-o zi de-odată, de sus din nalt de ramuri,
Un pripășit pe lume, un vîsc, un fără neamuri,
Trăind din însăși viața vieții lui, cu ură
A prins să-l dojenească. — "Ah, cum se mai îndură
Să-l mai asculte lumea !... Ascultă-mă mai bine:
Să nu mai cînți de-acuma făr' să mă-ntrebi pe mine
De vreai în cartea vremei să ai și tu un nume...
Norocul tău, sermane, că sunt și eu pe lume."
Uimit a stat stejarul, și-apoi prins ca de-un zbucium,
S-a scuturat cu scîrbă, și-n urmă ca un bucium
A prins prelung să geamă, să plîngă și să-ngîne:
— "De cer să mă apropii tu m-ai lăsat, stăpîne,
Și glas ca să te laud mi-ai dat, dar dacă toate
Mi le-ai fost dat cu prețul să port un vîsc în spate,
Trimite-ți, atunci, Doamne, asupra mea furtuna,
Căci eu nu mai sunt vrednic să-ți port de-acum cununa !"