Pe masă n roase pagini „Cornelius Agrippa”,
Sub mreaja păcii doarme a ceasului grea limbă,
Și tace tot, tăcerea nimic n-o mai preschimbă:
De-asupra-i parcă timpul și-a-nțelenit aripa.
E singur miezul nopții de strajă-n depărtare,
În geamuri bate luna fermecător de viu...
Treptata umbră crește, lumina lămpii moare:
Ce tristă e odaia — mauzoleu pustiu.
Și totuși de-nalț fruntea, din toată-a mea ruină
De lumea din afară, nici dragoste, nici ură
Nu mai resimt: uitarea m-a coperit de zgură.
E mult de-atunci, în vremuri, luptat-am pentru cruce
Un templier cu fruntea scăldată în lumină —
Ah, unde azi curajul cu mine l-aș mai duce?