P-un gonaci în spume, Manta cel bătrân
Trece sub vedere corpul său român.
Peste barba-i albă, pletele-argintoase,
Razele de soare scânteiesc voioase.
Apoi generalul, mândru d-ai lui ani,
Zice-aceste vorbe către căpitani
— „Sabia străină pleacă frunți plecate;
Când inima-i slabă, brațele-s legate.
Mulți roșeau în viață mândru-a mai gândi
În străbuna țară fericiți a fi;
Căci robia lungă sufletu-njosește
Tot atât cât corpul dureros zdrobește!
Cât sub arme dalbe popolul a stat,
Chiar la zile rele fost-a respectat.
Numai cu-arma-n mână d-azi românu-n lume
Va putea fi liber și fălos în nume.
Vulturul cel mândru căruia s-a smuls
Aripile, zace de dureri pătruns,
Dar când crește aripa-i, își apucă zborul,
Sparge cu mândrie vânturile, norul.
Astfel și românul astăzi rearmat,
Locul său în lume liber și-a luat."
Cum în vijelie frunza cea stricată
Zace pe sub arbori tristă, răsturnată,
Se dobor străinii peste câmpul lat.
Mustafa dă fuga de puțini urmat.