O , Hellas, țara artei ș-a setei de vieață,
Ce-adânc străbați în lume cu razele mărirei!...
Apollo, zeu ce rupe a veacurilor ceață,
A sărutat Hymettul, în sunetele lirei,
Și aur strecurat-a în mierea de pe vale,
Ș-a pus căldură-n inimi, și vinuri în pocale.
Salut, pământ senin!...
Apollo mai trăiește
Și vesel aurește
Paharul ce ți-nchin...
...Demult, într-o ruină, văzui un vechi cosciug
Și, până azi, spre dânsul gândirile îmi fug,
M`nate de furtună, asemeni unui stol
Pe zbuciumata mare a vieții dând ocol.
Și mă gândeam cu groază, că nu e nici o punte
Să lege-albastrul slăvii cu hăul mării crunte;
Că fericirea noastră - o stea în fundul mării
E visul unei clipe și rodul întâmplării...
Și nestatornicia norocului mă-ngheață...
Ce zeu hain dă lumii osândă la vieață?
Și pentru ce eterna minciună a nădejdii,
Când orice clipă este o cursă de primejdii?
Iar când, în susul scării, o treaptă-a mai rămas,
De ce se frânge treapta la cel din urmă pas?
Cum, oare, troieni-voi a poeziei floare
Pe valul ce ascunde genuni îngrozitoare?
Și-n ce chip asprul viscol al soartei omenești
Să-l îmblânzesc cu sunet de harpe îngerești?
Cum să-nsenin eu chipul Meduzei, și cum, oare,
Voi da durerii oarbe un nimb de resemnare?
Sub raza cugetării, credința cum s-o predici,
Și cum să zbori, când lutul te-a încărcat de piedici?
Nu-i farmec să-nfrățească acești eterni vrăjmași!...
Privește doar o clipă sicriul de Carrara!
Cununi de măzăriche îi împletește Vara;
Iar nimfele blajine și satirii trufași
Sus, pe capac, s-adună în chipul mândrei hore,
Purtând în bucle brune cununi multicolore.
Năuntru zace mortul; afară, -n ritm de danț,
Se rupe, se reface înfloritorul lanț...
Năuntru doarme mortul; afară, îndrăzneții
Cer nimfelor sfioase comoara tinereții...
Năuntru, scrum; afară e cântec, chiot viu,
Și, desfidând orbește neantul din sicriu,
Bogată, caldă, vie,
Vieața izbucnește în valuri de-armonie...