— Spune-mi, of, cumetre dragă,
N-ai văzut pe omul meu?
A plecat în tîrg, din ceartă,
Și-l aștept de ieri mereu.
Ieri la masă n-a venit.
Unde s-o fi rătăcit?
Unde-l bate gîndul, vîntul?
Doar nu l-a-nghițit pămîntul…
— Vrei să-ți spun, cumătră dragă?
Iacă, -ți spun… și de ce nu?
Ieri, plîngînd, în zori de ziuă
Pe la poarta mea trecu.
Cum își blăstăma viața!
N-a dat bună dimineața…
— Dar nu știi, cumetre dragă,
Unde-a mers, în care parte?
Am să plec în lumea toată
Să-l găsesc, cît de departe:
Să mă bată, să mă certe,
O să-l rog ca să mă ierte!
— Vrei să știi, cumătră dragă?
Nu-l mai căuta-n zadar,
Că s-a spînzurat, sărmanul!
De o cracă de stejar,
Colo-n crîng, ieri dimineața….
Astfel și-a sfîrșit viața.
— Of, ce rău sunt blestemată,
Că mi-am omorît bărbatul!
De-aș posti o viață-ntreagă,
Tot nu-mi ispășesc păcatul;
Dă-mi un ștreang, că vreau să mor
Vreau și eu să mă omor!…
— Dumneata ai gînduri rele,
Văd că s-a-ntrecut cu gluma;
Dacă juri c-ăi fi cuminte
Și că nu-l mai faci de-acuma
Să-și mai ieie lumea-n cap,
Vorbe multe nu încap:
E la han, joacă și bea,
Ca să uite de belea!