Rătăcea acu prin codri,
Uluit de bucurie,
Și, copil fără de grijă,
Dă să-și facă jucărie.
Patru doage își alege,
Le-ntocmește, le-ncleiază :
Fluier cu răsunet mîndru
Astfel își întruchipează.
Cu picioarele-atîrnate
În văzduh, cum s-așezase
Tocmai sus de tot, pe culmea
Unei stînci prăpăstioase,
Doamne, cînd la gură duce
Tulnicul întîia oară !...
Munții clatenă din vîrfuri,
Codrii negri se-nfioară...
Ca purtați de vijelie,
Valvîrtej aleargă norii,
Și din bolțile tăriei
Cad străfulgerați prigorii ;
Apele se-ndeasă-n ropot,
Tulburate preste prunduri,
Neguri răsărind se-nalță
Din prăpăstii fără funduri !
Însă Pintea cîntă, cîntă !...
Tot mai mult cîntarea-i place,
Pînă ce din ceață zarea
Prinde-ncet a se desface,
Iar cînd soarele deodată
Lumină tăria-ntreagă,
Colo-n plaiuri depărtate
Ce să vezi, măi frate dragă !
Nouă sate risipite
Peste-ntinderile zării
Se-nvîrteau voios în horă
După sunetul cîntării.
Țupăiau bătrîni și tineri...
Poate c-ar juca ș-acuma,
Dacă Pintea Năzdrăvanul
S-ar fi întrecut cu gluma !