Dar când a fost în ziua d-a opta, pe-nsărat,
În zări, departe-n funduri, un cal s-a arătat:
Cu tarnița pe șolduri, cu frânele-n picioare
Și galben călărețul ca prinsul de lingoare.
Trei cai aleargă-n urmă-i sălbatici de merei;
Să-i vezi și să-ți faci cruce de bieții portărei!
Ei fug mâncând pământul, ar soarbe-n gură marea
Căci nu-i încape șesul și nu-i cuprinde zarea.
Și geme portărelul, al cărui cal e corb:
E nalt, cât e nalt cerul, cât iadul e de orb!
Hu, tot îs de cutremur, și gheață simț în spete,
Suspină cel ce fuge pe cal stropit cu pete.
Și cel pe calul muced oftează tulburel:
Să-mi dai pe Cosinteana, eu tot nu lupt cu el!
Nu, da să-mi dai tot cerul și, și din rai o parte,
Vorbește cel cu roibul frumos ca scris în carte.
Și cum izbesc ei fuga răzleți într-un șirag
Îi vede maica Vineri din tindă, de pe prag.
Din cârjă ea ridică bătrânele sprâncene,
Și dă din cap privindu-i la margini de poiene.
Sunt tari feciori la spusuri, dar slabi la făptuit!
Vitejii lumii noastre de mult s-au pristăvit.
Când n-au curaj în suflet, de ce se bat nebuni?
Nici Dumnezeu nu face cu cei fricoși minuni.
De nu te-a născut cerul voinic să lupți cu zmeii,
Degeaba măsuri câmpii, căci pați ca portăreii.
Nu-s toți viteji pe luptă, câți stau în șeauă puși
Viteaz e numai unul, și-l cheamă Pipăruș!