Păcătuit-a omul în vremuri fericite,
Când nu-i lipsea nimica, nici hrană, nici odihnă,
Când n-avea a se teme de zile amărâte,
Când roabă-i era lumea și el domnea în tihnă.
Pământul, încă proaspăt, pătatu-s-a de sânge
Când lumea era largă și oamenii puțini,
Când nimenea, sub soare, n-avea de ce se plânge,
Când cerul n-avea trăsnet și nici pământul spini.
Și vreți ca astăzi omul să nu păcătuiască?
Când grijile-l apasă, nevoile-l muncesc,
Când el se vede-n lume menit să pătimească,
Când rălele-l frământă, și poftele-l robesc!
Și vreți să n-avem Caini, când e nepotrivire,
Și ură și cruzime în neamul omenesc,
Când neagra dușmănie și lacoma râvnire
De-a pururea-ncuibate în inimi clocotesc!
Nu, nu; din nopți pierdute în vremuri depărtate
Blăstemul stă pe oameni, în veci vor suferi,
Și râvna, și ispita, și negrele păcate
Născutu-s-au cu lumea, cu lumea vor pieri!