Omule, slabă ființă și la patimi cu plecare,
Unde ți-i înțelepciunea, unde ți-i mintea cea mare?...
De te 'nalți și sbori cu mintea la tronul Dumnezeirii,
De măsuri pămînt și ceruri și pătrunzi tainele firii, —
Nu te îngânfa, că ești țărna, pe care o poartă vuitul...
Ci te plânge, că 'n patimi tu singur îți sapi mormîntul!
Pururea ție stăpâne, pururea duc și te poartă;
Ele sînt în toată vremea a vieței tale soartă.
Ce poate înțelepciunea, ce poate și biata minte,
Când prăpăstii privesc ochii și 'napoi și 'nainte?
Și se 'ncape biruință sau răbdare sau putere,
Când frageda inimioară se despică de durere?
Și se 'ncape vr'o mărime, când ființa pătimesce,
Când sufletul de necazuri ca de moarte se sdrobesce?...