„Noi începusem drumul și mergeam spre apus.
Se-nchise răsăritul, și numa cîte-o rază,
Slabă și tremurîndă, se întorcea să vază
O urmă ce lăsase soarele ce s-a dus.
Munți de rubin, unde monarhul s-ascunsese
Ca să privească luna, în preajmă-le-ntinsese
Doi întinși oceani
De purpură și flăcări, unde plutea mulțimea
Ostroavelor de aur. În urmă-albea desimea
De aburi în troiani.
Luna,-n convoi de stele, se înălța p-un cer
Albastru, sfiicioasă, ca un monarh fecioară
Cînd priimește sceptrul ce îi încredințară;
Astfel venea Diana să ia un emisfer.
Gonea încet din urmă umbrele rătăcite
Care-și căta azilul pe sub văi zugrăvite
Cu felurimi de flori,
Unde juca zefirii. Mirosea universul.
Privighetoarea nopții-și dregea subt frunză viersul.
Plăcerea da fiori,
Cînd pasările zilei p-a nopții deșteptau;
Cînd se-ntrecea poștașii în fuga cea mai mare;
Cînd munții și colnicii fugeau în urmă tare
Și cînd strigări în coruri pădurea spăimîntau,
Zîna-mi fugea-nainte, eu fugeam dupe dînsa;
Izbea d-a dreptu-n mine răsufletul dintr-însa.
De ce-ntîi să mă mir!
Ea-și întorcea adesea capul să mă privească:
Părea că este-o nimfă, o nimfă cîmpenească,
Gonită de-un satir!