Slab și gârbovit de vreme, greu purtându-și trupu-n silă,
Zgribulit veșnic pe drumuri ținde mâna după milă,
Iar prin haina-i numai găuri făr’ de nasturi ruptă-n coate
Vântul stârnitor de vicol păn la oase îl răzbate.
Se-nserează — de ce merge gerul colții își arată
El căciula o îndeasă peste fruntea nourată,
Și cu inema cernită scotocește traista goală
Și în picuri îi curg lacrimi pe obrajii arși de boală,
O! ce viață ticăloasă, zile-ntregi fără de pâne,
Nu să-ndur să-ți dea bogății un culcuș măcar de câine.
La o casă boierească, cu ferești di-ntr-o bucată
Se târăște trist moșneagul și la ușă țintă cată:
Răsun muzici și-i lumină, ce te-orbește de la scară:
— „Nu-s boierii-acum acasă, haide, moșule, te cară!”