În iadul de-ntuneric nici frământări, nici sfadă...
Deasupra catedralei o pasăre de pradă,
Ca un satrap al nopții, amenință tăcerea...
Când fulgerul țâșnește și crapă noaptea-n cale-i,
Când vrăjile din visuri sunt toată mângâierea,
Au cine prinde-a plânge în orga catedralei?...
...Durere-atât de multă a fost închisă-n clape,
Încât, înăbușită, se zbuciumă să scape;
Și-n valuri se revarsă într-un amar duet
Și-atunce se deșteaptă și orga suspinând
Și plânge până-n ziuă încet, tot mai încet,
Dar jalnic, tot mai jalnic, adormitor de blând.
Târziu când pe ruine doar moartea mai veghează,
Întârziat aievea un plâns tot mai durează...
E-o agonie lungă de note ce-nfioară,
De parcă lumea-i moartă de veacuri și durerea
Tot mai trăiește încă, să-și mistuie puterea
Și tremură nebună, și plânge să nu moară.