Sub noaptea prăfuită cu pulbere de stele,
Când luna mii de raze împrăștie pe cer,
Când somnul te alintă de zgomot și de rele,
Și veghetori sunt numai cei ce iubesc și sper;
Nu știu ce farmec cade pe lucruri și ființe:
O șoaptă printre frunze e parcă un suspin,
Mai viu s-aprind în suflet iluzii și credințe,
Și murmurul fântânii de vrajă e mai plin!
Un nesfârșit de taine e într-un coif de umbră,
Lătratul unui câine e parcă mai bizar,
Și mai adânc te mișcă o cugetare sumbră,
Iar plânsul, dacă-ți curge din ochi, e mai amar!
Nu știu de ce și stolul de amintiri zburate
Se reîntorc, ca păsări pribege din exil,
Și-ți readuc aminte de vremile uitate,
De zilele albastre a vârstei de copil!
O voce de femeie e-o muzică din vise,
O sărutare lungă e cel mai dulce foc,
Iar brațele iubitei, ce te atrag deschise,
Îți par o nălucire din visuri de noroc.
Reflexul de lumină pe apă e-o poemă
Cu versuri lungi de raze, cu ritmuri de scântei,
Iar viața ți se pare mai stranie problemă,
Mai leneșe odihna sub crengile de tei!...
Clavirul ce revarsă din clapele sonore
O ploaie de-armonie cu sunet dureros,
Se stinge ca un freamăt de melancolici ore,
Pe când te simți departe de-un ideal frumos!...
Ce farmec are noaptea? m-am întrebat uimit...
Răspundeți, voi, ce-n noapte ați plâns, sau ați iubit!