În cadrul, plin cu raze, de-o ușă sarazină,
Apare o ființă din raiul de iubire,
Pe frunte-acoperită cu-o feregea subțire,
Minunea ideală! sub valu-i de mătase,
Ca o grădină-n floare când negura se lasă,
Ea-ncântă ochii, mintea, prin forme de plăcere,
Cu drag întrevăzute de-a inimii vedere.
Copila cu sfială rămâne-nmărmurită,
Cu mâna-i tremurândă de sânul ei lipită,
Și de-un fior de ghiață deodată se pătrunde
Și cată ca să fugă și ochii își ascunde.
Sultanul însă, pradă frumuseții ce-ntrevede,
Uimit, aprins de pofte brutale, se repede
Ca uliul ce s-aruncă din zbor pe o păsărică,
O prinde-n a lui brațe și vălul îi ridică,
Zicând: „Ah! iată raiul de Mohamed promis!“
Becri o vede! palid, el strigă: „Feringhis!
„Copila mea aice!... La glasul lui de tată,
Rușinea, indignarea cuprind pe juna fată.
Ea luptă cu putere și brațu-i fecioresc
Respinge pe Sultanul sub ochiul părintesc.
— „A șarpe șarpe,“ — urlă Murad înfuriat,
„Pe mine, tu pe mine, al lumii împărat,
„Când vreau cu-a mea izvoare să mă cobor la tine.
„Tu, tu ai îndrăzneala să mă respingi pe mine?
„La tigri!...“ și într-o clipă, luând-o pe copilă,
Afară jos în curte, o zvârle fără milă.
Un vaiet se ridică!... Becri în disperare
Se pleacă pe fereastră... și vede cu-nfiorare
Cum tigrii, beți de sânge, rupeau în lăcomie
Bucăți de carne albă din fată încă vie!
Și inima-i se frânge căci sub grozavu-i chin
Copila lui îl cheamă prin ultimu-i suspin!
Atunci vânăt, crâncen cu moartea-n piept sărmanul
Întoarce-a sa privire și vede pe Sultanul
Ca un cadavru searbăd întins jos pe covor,
El cată lunga la dânsul cu gând răzbunător
Și zice: „Faptul zilei în lume acum apare.
„Rușine-i să te vadă pe tine, Sultan mare
„Căzut fără putere, învins de-un pic de vin,
„Te scoală... Viața-i dulce cât e paharul plin.
„Te scoală!... iată cupă, deșart-o până-n fund,
„Cum ai lăsat în mine deșertul cel profund“.
Murad, cuprins de spasmuri, arzând, suflând din greu,
Întoarce capul, varsă cupă, geme: Nu vreau!
—„A! nu vrei, nu vrei câine!—răcnește în turbare
Becri cumplit ca moartea lipsită de mustrare,
Al fiară ne-mpăcată, de vin te ai săturat?
„Bea sânge dar, bea sânge din inimă-mi vărsat!“
Și cu-n pumnal-n grabă la brațu-i se rănește
Și de-a lui Murad gură el rana o lipește
Și strigă: „Suge tigre, în ultima-ți orgie,
„Pe când ai tăi tovarăși copila îmi sfâșie.
„Bea sânge de părinte, să atingi cumplita-ți sete,
„Tu care-ți adăpi tigri cu sânge viu de fete!“
Sultanul slab se luptă, gemând se zvârcolește
Sub un genunchi ce pieptu-i apasă și turtește.
Murind, el vrea să strige dar limba-i se leagă,
Căci gura lui se umple de sânge ce se-nchiagă.
De-odată în lupta morții grozav zbuciumătoare,
El scoate-un geamăt aprig și tremură și moare!
Atunci Becri, teribil, privindu-l zice: „Fiară !
„Mergi unde te așteaptă Șeitan cu a lui ghiară!
Apoi el la fereastră se duce și-n glas tare
Răcnește: „Padișahul, a lumii spăimântare,
„Sau dus în vecinicie, să-l judece Allah!
„Osmani! trăiți în pace scutiți de Padișah!”
Apoi în curte pleacă un ochi abia deschis
Și cade mort de jale, gemând: „o! Feringhis!...
Mircești, 1876.