Maria cea bălaie,
Frumoasa din Bezdat,
Iubea pe Niculae
Și vrea să-l ia bărbat.
Părinții o simțise
Că ea cam des pierea,
Și-n crîng o cam oprise
D-a merge la vițea.
Zburdalnica copilă,
Cînd vitele intra,
Îi da cu multă milă
Pupatul ce-i păstra.
Dar însă biata fată
Nu vru a mai răbda;
Bunichii ei s-arată
Și-ncepe-a se preda:
„Ah! Bună bătrînică,
Pe Niculae iubesc;
De maica-mi este frică,
Și-aș vrea să-l întîlnesc.
Eu știu că tu ești bună
Și nu știi vicleșug;
Să mi-l aduci pe lună,
Ai tu vrun meșteșug?”
„Și ce fel? astea toate
Din inimă le zici?
Taci, fiică! nu se poate:
Tu vorbele îți strici.”
„Degeaba, bătrînică,
Eu nu poci să-l urăsc,
Fă-mi măcar orice frică,
Eu tot o să-l iubesc.”
„Cu el nu te asameni
în orice chip măcar:
Ești fată tu de oameni,
Și el, un prost văcar.”
„Mă rog, de Niculae
Tu astfel nu-mi vorbi;
Chiar turcii să mă taie,
Eu tot îl voi iubi.”
„Așa o fi, fetiță;
Dar el e prea sărac
Și e de proastă viță,
Măcar că ți-e pă plac.”
„Ei bine, eu la tine
Acuma nu-l mai cer;
Mai rabd cum poci în mine
Și-l cer eu de la cer.
Aștept la Bobotează,
Cînd cerul e deschis,
Și Domnu-o să mă crează
Ș-o să mi-l dea în vis.”