Din vremile apuse ș-atât de fericite,
Aducerile-aminte adesea mă-mpresoară.
Ce de viață-n urmă!... Ca un potop mă-nghite
Comoara mea de visuri, pierduta mea comoară
Din vremile apuse ș-atât de fericite!
Cum se desfac, din noapte, icoane vechi și sfinte!
Și ca din cărți, trecutul fantastic mi s-așterne;
Atâtea dulci vedenii îmi picură în minte,
Cu durerosul farmec al pierderei eterne!...
Cum se desfac, din noapte, icoane vechi și sfinte!
Figura ta cuminte, duioasă și senină,
Răsare, scumpă mamă, din vremile acele,
Ca o madonă sfântă, scăldată în lumină.
Ce clară stă-n pervazul copilăriei mele
Figura ta cuminte, duioasă și senină!
O lene grea se lasă din cerul cald de vară.
De soare-i plină casa. Tu-ncet, pășind pe scânduri,
Lași storurile groase și dai muștele-afară.
Apoi, prostii de-a mele asculți și cazi pe gânduri.
O lene grea se lasă din cerul cald de vară.
Curg valuri mari de umbră și se-mpânzesc pe vale.
Din șes, privim spre codru, cum soarele se-neacă.
În mirosul de iarbă, tăcuți pășim agale,
Și bolta răcorită mai jos parcă s-apleacă,
Curg valuri mari de umbră și se-mpânzesc pe vale.
Stai dreaptă-n strana vechii biserici de la țară;
Eu bat la sfinți mătănii, și-i pup, și-i rog cuminte,
Cum blândele-ți povețe de mic mă învățară.
Tu, palidă-n extazul înduioșării sfinte,
Stai dreaptă-n strana vechii biserici de la țară.
Din cărți cu slovă veche și cu figuri frumoase,
O lume ca de visuri, cu totul minunată,
Mi-o scoți, și pe-ndelete începi a mi-o descoase.
Cât farmec e-n această viață, adunată
Din cărți cu slovă veche și cu figuri frumoase!
La patul meu, tăcută, veghind neadormită,
Încet pe fruntea-mi arsă de friguri, mâna-ți luneci,
În mine-ți stă viața... întreaga ta ursită;
Și după cum mi-s ochii, te bucuri sau te-ntuneci,
La patul meu, tăcută, veghind neadormită.
Din câți copii pe lume-s, nici unul nu-i ca mine.
Și cât mă vezi de mare în planurile tale!...
La zodii chiar s-arată cum am s-ajung de bine,
Și ce măriri m-așteaptă în norocoasa-mi cale!
Din câți copii pe lume-s, nici unul nu-i ca mine...
Ce dureros se stinse deșarta-ți așteptare!
Pierdut, te văd, din cruda vieții vijelie,
Nenorocită mamă, și plâng că nu-s în stare
O slabă mângâiere să-ți dau, cât de târzie,
Ce dureros se stinse deșarta-ți așteptare!
De fiul tău departe, stingheră și trudită,
Nemaiavând puterea de-a te ruga și plânge,
Azi îți privești, cu silă, viața amăgită,
Cum a rămas pustie și cât de trist se stânge,
De fiul tău departe, stingheră și trudită.
Ca pete mari de umbră pe-o miriște uscată,
Așa, pe-a noastră urmă, trec stoluri lungi de gânduri.
Nimic nu mai există din câte-au fost odată,
Ș-asupra noastră anii pustii trec, rânduri-rânduri,
Ca pete mari de umbră pe-o miriște uscată.