Tu, poete moldovene,
Cum de mi te lași alene
Când văzduhu-i încruntat,
Neamul tău înstrăinat
Și pământu-nsângerat?
'Naripează-a tale gene,
Tu, poete moldovene,
Și privește
Vulturește
Câtă zare se vădește.
Și pătrunde
Ce s-ascunde
În vâltoarea vrerilor,
În zăbava vremilor.
Și-apoi gându-ți înstrunește
Cugetul ți-l oțelește
Și din lunec de izvoare
Rodnicie de ponoare,
Semeția munților,
Plopilor cărunților,
Din năvala Prutului,
Prutului tăcutului,
Zămislește-ne cântare,
Neamului îmbărbătare,
Cei doriți de-nstrăinare
Să le fie de mustrare!
Iar din vremi înviforate
Și din lacrime uitate,
Doine vechi de voinicie
Oțelite-n vitejie,
Zămislește-ne un viers
Tuturor pe înțeles,
Ferecat în tainic semn
Tuturor ales îndemn.
Iar acea mândră cântare,
Clocotind a răzbunare,
Fă să treacă de hotare:
Peste Prutul cel hain
Ca s-ajungă la Hotin,
Peste graiul vrăjmășesc
Din pământ bucovinesc,
Peste culmea ardeleană,
Stăpânire ungureană!
Din tuspatru părți de lume
Frații noștri să s-adune,
Să s-adune gând în gând,
Pavăză la-l lor pământ.