Au înflorit iar măgheranii și n-a prins nimene de veste,
Și-acum se trec, cum trec pe lume atîtea vieți ce pîn'la moarte
S-ascund în numărul mulțimei și umilite stau deoparte,
Cum sta între surori sfioasa cenușăreasă din poveste.
Tăcuți și triști, se trec în taină, cu fruntea în pămînt plecată,
Și nici o mînă către dînșii nu se întinde ca să-i rumpă,
Căci fetele așa-s făcute ca să le placă haina scumpă
Și ei, sărmanii, n-au nimica să poată-ademeni o fată.
Dar cum mor formele spre seară, și crește luna fără veste,
Un miros blînd, cum nu-e altul, pătrunde-atît de cald și dulce,
Că fetele, uitînd de noapte și că e ceasul să se culce,
Rămîn pînă tîrziu pe gînduri, oftînd cu dor lîngă fereste.
Oftează fetele, și nu știu, a doua zi de dimineață,
Cînd se coboară în grădină, că-n biata floare cenușie
Ce se ascunde umilită, e-atît parfum și poezie...
Și măgheranii mor în taină cum au trăit întreaga viață...