Cît de sfioasă crește noaptea, pălind încet din scară-n scară
Și cîtă liniște se lasă; pe cer grămezile de stele
Răsar ca niciodată parcă, iar luna plină printre ele,
S-alege albă și scînteie ca un ban nou într-o comoară.
Lîngă habuz, leandrul fraged din cînd în cînd arunc-o floare,
Iar apa-nrumenind o clipă, cînd își reface-oglinda-n lună,
În loc de-o floare vede două cum tremurînd se împreună
Ca două guri care se cată de mult să-și dea o sărutare.
Vedenii lunecă sub ramuri ca-n nopțile de Sînziene,
Cînd crinii albi pornesc pe drumuri feriți de orișice ispită,
Iar eu, pășindu-le pe urmă, trec ca o umbră fericită
Ce-ar rătăci pierdută-n tihna Cîmpiilor Elizeene.
În slavă brațele-amîndouă le-nalți atunci, și-n noaptea clară
Îngenunchind, sărut pămîntul și-i mulțumesc, simțind în mine
Nădejdea tinereții mele, nădejdea clipelor senine
Cum iar se-aprinde și scînteie ca un an nou într-o comoară.