Tu care-ai plămădit din colbul ud
Un suflet cu verigi și cu inele,
O râmă ce-o târăsc pe cerul crud,
De ce-mi făcuși, din plumb și gânduri grele ?
Ah, patimile-mi colcăie în trup
Și carnea lor de faguri vor s-o spargă,
Să iasă ca albinele din stup
Și-n voie să colinde lumea largă.
Eu te-am închipuit bogat, în cer,
Cu stelele cununi și pietre scumpe,
Dar nu-ntări-ndoiala mea cu fier,
Căci marea din păcate va inrumpe.
Și de exiști în haos fără zi
Și-mi sfarămi veșnicia de zăpadă,
Urechea ta mă poate auzi?
Și ochiul tău e-n stare să mă vadă?