A speranței mângâiere mă renfășură treptat...
Simt prea bine, buna zee că e-n zarea depărtată,...
Marea cântă și-nflorește, iar din unda spintecată
E Diana ce-o precedă pe talazul fermecat.
Și vibrează cer și apă... — Fire, om și providență,
Sunt din nou iar bunătate, — imn din veacul legendar,
Și din trunchiul mort cum naște viața verdelui lăstar,
Din coșciug, închis aproape, iese zbor de biruință.
Oh! și visul meu e tocmai c-ale undei legănări...
Sidefat e cu nuanțe, ghirlandat de roze albe...
Alabastrul frunții sale întrunește crini cu nalbe
Ce-n potire hieratici poartă mistice-mbătări.