Seară palidă, și-n ceruri, ochi de îngeri plini de raze...
Adierea își ascute fremătările pe stânci,
Se iuțește, se-ntremează, mișcă unda și-i dă brânci
Până ce-n galop o pleacă de-a-n călare pe talaze.
Și, ca orgă colosală, geme tot, — se vaită tot...
Izbucnește-o disperare strigătoare către astre,
Ce zâmbesc din pacea naltă a tăriilor albastre,
Unde plânset nu se varsă, nici suspine nu se scot.
Strălucitule Apollo, scut în contra răutății,
Ajutor îmi adu grabnic, răzbunându-mă de trai,
Și din pacea mea răpită, și din stinșii ani de mai,
Cel puțin fă o licoare pentru cupa zeității.