Subt o boltă-ncondeiată cu lungi litere arabe,
Unde aurul se leagă cu granitul african,
Unde stau, ieșiți din ziduri, sfincșii dormitând pe labe,
Ce port vase de-alabastru, stâlpi cu capiteluri albe,
E întinsă-o masă mare de porfir egipțian.
Pe sub negrele arcade, mii de candele ușoare
Imitând floarea de nufăr, dau lumini scânteietoare,
Ale căror slabe raze lin se pierd în neagra noapte,
Cum se pierd în depărtare, năbușite, tainici șoapte,
Prinsă-n două mari inele de argint, o fină plasă,
Peste care stau întinse draperii lungi de mătasă,
Poartă, legănând pe brațu-i, ca pe-un val tremurător,
Corp de tânără femeie, plin de grații, alb, ușor.
Seara, de-ar trăi pe lume într-o gingașe făptură,
N-ar avea un ochi mai lânged, o mai rumenită gură,
N-ar avea mai negru părul, fruntea mai cugetătoare
Zâmbetul mai mort pe buze, buza mai tăinuitoare...
Tânjitoarea ei privire, printre umbre rătăcită,
Pare-a urmări în zboru-i o vedenie iubită,
Ce, pe căi nestrăbătute, dinainte-i vecinic fuge,
Iar când doru-i, nici chiar doru-i călător, n-o mai ajunge.
Năpădită-atunci de lacrămi însăși sânul și-l cuprinde
Vrând în el să stăpânească un necunoscut fior...
Sânul însă n-o ascultă, alba-i față i s-aprinde
Și oftând, mai fără voie, zice: “Ah, mi-e dor!... mi-e dor...”