Și iată că sosește un oaspe de pe lume,
Un suflet alb și tânăr pe-un nor de dulci parfume;
Iar sufletele toate îi ies lui înainte,
Primindu-l cu zâmbire, cu gingașe cuvinte,
Și-i zic: În raiul nostru bine-ai sosit, copile!
Curând plecași din viață! Nu plângi a tale zile?
Nu, căci am dat o clipă de viață trecătoare
Pe alta mai ferice și-n veci nepieritoare.
Și nu ți-e dor acuma de lumea pământească?
Nu, căci mai mult îmi place întinderea cerească.
Cum? Nu lași nici o jale pe urma ta duioasă?
Ah! las o mamă scumpă, o mamă drăgăstoasă
Și vesnic după dânsa voi plânge cu durere!
Zicând, copilul plânge, lipsit de mângâiere,
Și lacrimile-i calde se schimbă-n lăcrimioare.
De-atunci nu mai e lipsă în rai de nici o floare!