În rai nici o minune plăcută nu lipsea.
Văzduhul lin, răcoare, a crini amirosea,
Căci albele potire în veci tot înflorite
Scoteau din a lor sânuri arome nesfârșite.
Lumina era moale și-ndemnătoare șopții.
Nici noaptea urma zilei, nici ziua urma nopții.
Prin arbori cântau păsări, prin aer zburau îngeri,
Și nu găseau răsunet în el a lumii plângeri;
Căci scris era pe ceruri, pe frunze și pe unde:
Nici umbra de durere aice nu pătrunde.
Pe maluri verzi, frumoase, de râuri limpezite,
Stau sufletele blânde, iubite, fericite,
Gustând în liniștire cerească veselie
Ce-n fiecare clipă cuprinde-o veșnicie.
Dulce-adăpost de pace, grădină-ncântătoare...
Avea orice minune, dar îi lipsea o floare.