Se aude-n horn nebunul
Viscol, aprig vâjiind,
Și din strășini, câte unul,
Cum cad țurțurii plesnind;
Sună-n crengile lovite
Uscat zgomot ca de oase,
Și vârtejuri, repezite,
Bat în ușă mânioase.
Se arată-n neguri luna,
Albe stelele sclipind;
Și de ger s-aud întruna
În pod corzile trosnind.
Mi-ar prii, pe-o așa iarnă,
O-mpietrită amorțire
Îndelung să mi s-aștearnă
Peste cuget și simțire
Să adorm, capul să-mi scutur
De povoara cugetării...
Cât aș da să văd un flutur
Tăind para lumânării!