Oblonitu-mi-a fereasta
Gerul, cu-a lui flori de gheață,
Și, în toată casa asta,
Eu sunt singura viață.
Dac-ar fi un foc în sobă,
Mi-ar părea că suntem doi,
Aș mai sta cu el de vorbă,
Mai uitând cele nevoi;
Ne-am pricepe-nde noi plânsul,
Eu cenușă el scântei,
Câte nu mi-ar spune dânsul
Din poveștile cu zmei!
Anevoie vremea trece
Când urâtul greu te-apasă.
Ce ursuză-i vatra rece!
Parc-aș sta c-un mort în casă.