Adela
Ce oameni! Ce natură frumoasă și bogată!
Ce inimă vitează, și simplă, și curată
Se bate-n aste sânuri, când e nevoia-n țară!
O! nu, nu, România nu poate-n veci să piară
Cât are pentru pază o verde seminție
Cu suflet așa mare, cu minte-atât de vie!
Nu! În zadar pe față-i invidia străină
Cercat-au s-o mânjească cu-otrava și cu tine;
Infami clevetitorii, vrăjmași ai României,
Sunt înferați de-acum cu ferul infamiei.
Căci le-au răspuns românul cu-a sa disprețuire
Prin fapte glorioase ce merg la nemurire!
Aice, lângă mine, un tânar erou zace!
În ghearele durerei... sărmanul!... dar ce face?
(Deschide puțin ușa din fund)
Doarme!... cât e de palid!... Ce tainică tristeță.
Pe fruntea lui e-ntinsă!... Ce aer de nobleță!
Ce aer de mărire câștigă o ființă
Căzută pentru țară în cruda suferință!...
Ah! trista lui privire adânc mă-nduioșează...
Ce-aud?... suspină?... poate că el acum visează
La mine... mă iubește!... și eu... oare-n iubire
Putut-au să se schimbe a mea compătimire?
(Cade pe gânduri)