Adela
(sfârșind de scris un răvaș, îl subsemnează, zicând):
"Amica ta, Adela... în Turnu-Magurele..."
Trei pagini ticsite!... Ce am mai scris în ele?
(Citește)
"Scumpa mea Natalita!... ar fi un spectacol curios pentru tine de a mă vedea pe mine, o elegantă deprinsă a trăi în saloane luxoase, locuind acum într-o odăiță goală și purtând costumul ambulanței ... Cu toată această schimbare însă, nu poți crede, iubita mea, cât sunt de mulțămită!... Eu, o tânără văduvă, încongiurată de adoratorii patentați din București și din Iași, și expusă a auzi în toate zilele aceleași declarații monotone de amor, mă simt astăzi mai demnă de poziția mea înaltă în societatea română sub nobila haină de soră de caritate. În capitalele noastre eram asurzită de falsele suspine ale comediei lumesti; aice sunt uimită de adevăratele suspine ale suferinței, și, pe cât acolo inima mea era nesimțitoare, pe atât aice ea bate și crește animată de un nobil devotament... Am sub vegherea mea un june căpitan rănit, foarte interesant... La asediul Plevnii, sărmanul a primit un glonț în brațul drept și mult ne e teama că va fi nevoie de o amputare... Ferească-l Dumnezeu de o așa nenorocire! Sergentul lui, un viteaz din al 13-lea regiment de Dorobanți, bun, simplu, cam original și cu numele de Horcea, plânge ca un copil când se gândește că o să rămâie căpitanul lui ciunt.... Eu însămi mă înfior la aceasta idee, căci încep a avea pentru scumpul meu rănit o afecțiune de soră... Te văd însă zâmbind și clătinând din cap, dar te poftesc sa nu fii nebună și să-ți închipuiești romanuri... etc... etc..."
(Ușa din fund se deschide. Adela strânge scrisoarea, o pune sub plic și scrie adresa pe ea)
A! se deschide ușa... sergentul Horcea, vine...
Să pun în plic scrisoarea... acum, adresa ... bine!