O, fântână misterioasă, ce din sânul istui munte
Reverși apă, foc și aer, noapte, zi, fără de paos,
Înaintea la tot omul umelită pleacă frunte,
Că pe Cela vede-n tine ci-urzi lumea din haos.
Prin a sa filantropie căpătat-ai o putere
Care vindecă de patimi stolul cel nenumărat
De ființe suferinde ce din ambe emisfere
În ist an, ca din vechime, la tine s-a adunat.
Piatra care te încinge, codrul care te-ncunună,
Aburii de ambrozie de-nmiite giune flori,
Lin seninul a naturei, armonia ce-n giur sună,
Toate-nvie un lânged cuget și-s balsami vindecători.
Toți ce prin a ta putere a simțit a ta minune
Depun ție mulțumire, vânta l-al tău Urzitor;
Între mai frumoase imne și ist vers român răsune
Sacrificii umelite unui simț cunoscător!