Nepieritoare gintă ce și-a apropiat
Ce-avu mai mare-n sine Poporul Împărat
Și dacul cel teribil care „nu se temea
D-alt decît numai cerul pe el de va cădea”.
Neam care niciodată nu lăsa un moment
Făr-a lupta să fie liber, independent.
Bătu atîtea ginte, ce a le număra
S-ar osteni și mintea a mai le recita.
Ori cînd și ori cu cine românul se bătu,
Pe cînd era el liber, rușinea nu avu.
D-ajunse, prin sistemul unei ușori robii,
Să-și uite existența, tradițiile vii
Ce cresc în generații prin multe recitări
Și ne transmit torente a bunilor puteri,
Făcînd eroi părinții, străbunii uriași,
Care, plantați pe ceruri, privesc ai noștri pași
Și țin în veci poporul, împins d-al său trecut,
Să frunte viitorul; d-ajunse ast popor
Prin lunga jefuire, prin lipsă, chinuiri,
Vicleana dezarmare ș-atîtea înjosiri
Făcute chiar d-aceia ce-odată-l invita;
D-ajunse-n astă stare, Soare, nu te mira:
Adesea, un nor numai în față-ți s-a ivit
Și toat-a ta splendoare se pare c-a pierit.
Ș-au fost și timpi d-aceia, cînd iarna greu grința,
În care-uitase lumea chiar existența ta.
Tu însă ești același, și acuilonii trec,
Azurul te arată și viețile se-ntrec,
Din planta submarină și pînă la erou,
Să vie să admire splendoarea ta din nou.