Copilă tinerică, frumoasă ca plăcerea,
De ce voiești să afli cumplitul meu necaz?
Ah! numai aste lacrimi îmi pot curma durerea.
Când vin ca roua dulce de-nundă-al meu obraz.
Întrebi care e chinul ce darmă-a mea junie?
De ce privirea-mi tristă se pleacă spre pământ?
Amara mea durere, ah! nime nu o știe,
Și nime nu va ști-o păn-voi intra-n mormânt.
O inimă ce simte e vrednică de jale,
Ca floarea cea plăpândă ce crește pe-un țărm sec,
A patimilor vifor uscând frunzele sale,
O lasă veștezită de-o calcă toți câți trec.
Nici ura, nici amorul, nici lumea-nșelătoare
Ce ne-ncetat m-adapă cu fiere și venin,
Nu pot să facă altă decât să mă omoare.
Dar însă... nu-s aceste ce-mping al meu suspin.
Aceea care trista-mi viață-nourează,
E un secret ce zace în inimă-mi ascuns,
Iar raza bucuriei în veci nu-l luminează,
Și dulcea mângăiere în ea nu a pătruns.
. . . . . . . . . . . . . . . . .
De n-aș fi simțit poate aș fi și eu în lume
Asemene cu alții ce au al ei favor,
Ce orbi de fumul slavei își cumpără un nume
Vânzându-și conștiința și Dumnezeul lor.
Eu nu am fost ca dânșii, de-aceea-n suferință
Petrec, lipsit de toate plăcerile lumești,
Dar cugetul îmi spune că n-oi avea căință,
C-am fost și eu unealtă la rele omenești.
Viața-mi negurată tu poți s-o faci senină,
Copilă tinerică, cu îngrijirea ta;
Când văd ochii tăi umezi, zâmbirea ta cea lină,
Aș vrea — de-ar fi putință — durerea-mi a uita.
Și toate-mi par frumoase, să fiu numai cu tine,
Dumbrava, râul, câmpul, azurul cel ceresc.
Când seara luna iese, și tu ești lângă mine,
Mai mare fericire pe lume nu doresc.
Dar — nu-ntreba pricina ce darm-a mea junie,
De ce privirea-mi tristă se pleacă spre pământ;
Amara mea durere, ah, nime nu o știe,
Și nime nu v-a ști-o păn-voi intra-n mormânt!