O, tu, ce odinioară d-aur fost-ai îngrecată,
Mângâind a mea ureche cu un sunet armonios,
Eu te văd pe zi ce merge mai subțire ș-ofticată,
Încât nu târziu te-i face fără suflet, făr de os.
Pungo, idol fericirei, ce cu tine azi se curmă,
A domnului tău ascultă zicerea cea de pe urmă.
Vine clipa despărțirei, timpul tău nu-l pierde-aice;
În darn tu țintești în mine ochiul cel înlacrimat.
Du-te-n lume, alt domn cată, decât mine mai ferice,
Eu rămân sărac c-atunce când dintăi m-ai fost urat.
Neputând a te ține-te, cu a mea sărutătură
Și adio ce-ți dau, iată la drum înc-o învățătură!
Colindând din casă-n casă poate-acela te-a culege,
Ce prin intrigi, nedreptate, l-alți averea a răpit.
Vei intra la acel giude care tot prin acea lege
Despoiat-au pe orfanul, pe cel tare a înavuțit.
La avarul poate-ntra-vei sau la casă camătară,
La prodotul cel fațarnic, care vinde a sa țară.
La aceștia de galbeni face-te-vei închisoare,
Pe încet te-i îngrășe-te, păn din pungă sac vei fi.
Cine știe dacă-atunce, pungo, nu vei fi datoare
Zi și noapte-a fi deschisă, numai să poți înghiți!
De-ai putea s-aduni atuncea numai drepte-agonisele,
De-ai putea să dai sâmbrie la merit și ostenele!
De-ai simți a ta menire și iertat de ar fi ție
Adăpost plăcut în lume de-a avea ca să-ți alegi,
Acolo, dorită pungă, să petreci cu bucurie,
Unde să poți totdeauna vre un bine ca să dregi,
Unde dărnicie-ascunsă, făptuind tot cele bune,
Ș-agiutând pe acel mizer, sfară Zeului depune.
Acolo mergi, că eu da-voi ție știrea cea deplină
Cum să poci a recunoaște pe al tău domn viitori;
Vezi pe cel ce cu modestie mare inimile-mbină,
Cela ce de laude fuge, de venin lingușitori,
Ce virtutea prețuiește mai presus de toate-n lume,
Pe cest semn tu-l vei cunoaște, deși nu-ți spun
al său nume.