Privind in tine, tremur de-atâta adâncime,
Adâncul tău zadarnic încerc ca să-l străbat: —
Te tălmăcesc poeții punându-te pe rime,
Și psihologi celebri te fac mobil de crime,
De-amoruri nesfârșite și de virtuți sublime...
Dar ai rămas și-acuma un punct nedezlegat.
Abia avem puterea in vorbe sunătoare
Să-ți întrupăm nuanțe de tresăriri ușoare,
Cum încrețește vântul oglinda unui lac;
Abizurile tale sunt însă nepătrunse,
Și patimi nesfârșite, într-însele ascunse,
Ca Sphinxii unui templu se adâncesc și tac.
Precum nemărginirea cu veșnicu-i repaos
Așterne peste gânduri melancolii din haos
Și trist ni le preface în statui de dureri,
Ne turbură tot astfel tumulturile tale,
Avântul tău de clipe, lungi veșnicii de jale,
Tot astfel ne-nspăimântă imensele-ți tăceri...
Dar când s-o lămurească, în propria-i lumină,
Nu poate nici condeiul, nici muzica divină,
Când vorba n-o cuprinde, cum clipa cea pribeagă
Nu poate să cuprindă o veșnicie-ntreagă,
Ades o tălmăcește în fondul ei deplin:
O lacrimă, un zâmbet, un țipăt, un suspin ...