Mâhnit stă vestejitul crâng
Și chinuit de vânt suspină;
Sub streșini presure se satrâng
Și ciripesc încet – se-nchină...
Doi corbi din aripe grăbesc
Și vin să mâie-n sat pe noapte,
Iar cântecele lor trezesc
Singurătățile-nghețate.
Un brad se scutură, și curg
Iernatecele-i flori, puzderii –
Coboară gându-mi în amurg,
S-afundă-n lumile durerii...
*
Așa era când ea s-a dus!
Același vânt și frig afară –
Și soarele-i tot la apus,
Numai durerea-i mai amară...
Și, dus pe urma unui gând,
Un glas iubit parcă mă cheamă –
Și parcă văd cum fluturând
Se pierde-n zare o năframă...
Și nu știu cum – parcă mă sting,
Înmărmuresc în loc, departe...
Iar în târziu simțesc că plâng:
Au unde ești? În care parte?