Palidă și gînditoare,
Luna iese din abisuri
Și-n amurgul de răcoare
Pune dor și varsă visuri.
Bolta cerului se umple
De o vrajă de lumină
Ce dă lunii înțelesuri
Din durerea vesperină.
Unde ești și-n care vremuri
Ai apus pe-ntotdeauna,
Tu, ce-aveai asemănare
Cu durerea și cu luna ?
Astrul sfintei nopți de vară
Iar revine printre vii,
Numai tu, nemîngîiato,
Pururea nu mai revii.
Curg pîraiele în cînturi,
În mirezme cad petale,
Și suspină toată firea
După umbra gurii tale.
Că erai atît de nouă,
Zămislită într-o doară,
Încît nu poate natura
Să te-ncerce-a doua oară.