Pe-atunci erau vlăstari în lunci
Copacii de-azi, și tineri prunci
Erau bărbații. Colo-n sat
Copile mici; ea le-a purtat
Pe brațe, și e mult de-atunci,
De mult s-au măritat!
Acum pe cârje să proptea!
N-avea puteri, și tot venea.
Pe aici, pe-aici, e drumul lui...
E noapte-acum... ba încă nu-i...
L-am așteptat: atât aș vrea
Să pot de-acum să-i spui!
Dar într-o seară ea simți
Că azi e cea din urmă zi:
Ori vine azi de undeva
Iubitul ei și-o va lua,
Ori dacă nu, când va veni
El n-o va mai afla.
Și n-a venit! Nici n-a-ncercat
Să se ridice de-unde-a stat
Sărmana, căci de-ajuns simțea
Că-n veci de-acum nu va putea
Să plece, nu, și nemișcat
Sta frântă, și murea.
Veni atunci din răsărit,
Pe drum o babă. S-a oprit,
Căci auzise la izvor
Gemut ca de creștini când mor
Și capul fetei l-a proptit
În poala ei ușor.
De jale plâng... Nu pot să-nec
Amarul gând că, iată, plec
Și n-am putut să-l văd măcar
O dată! Ah, e gând amar!
Dar sus, în lumea-n care trec,
Al meu va fi el iar!
Iar sfânta Vineri o privea
Cu milă, Uite! zise ea
Un veac de om tu așteptând
Robit-ai fost de-un singur gând
De-ai fi știut tu, draga mea,
Acestea mai curând!
El și-a uitat de ochii tăi!
De mult s-a-ntors pe alte căi,
Căci lui menire i s-a dat
S-a-ntors de mult și s-a-nsurat;
Flăcăii lui au alți flăcăi:
E Negură-mpărat.
A fost un gemet întreit
Din totul inimii pornit
Și-apoi o liniște de veci!
Din lumea asta într-alta treci.
Și nici nu știi, tu, om trudit,
Ce-i lumea-n care pleci!.
Și sfânta Vineri s-a plecat
Spre moart-apoi, i-a sărutat
Închișii ochi: Te depărtezi
Cu dragul gând, că ai să-l vezi!
Oh, omule, ești înșelat
În toate câte crezi!
A ta e mergerea mereu
Spre țintă drum îngust și greu
Dar ținta niciodată nu-i
A ta! Și-n gând tu tot ce-ți pui
E numai vis, căci Dumnezeu
Te poartă-n voia Lui!