Divinul vals se pierde’n noapte
Se stinge într’un parc cu flori —
De-o dureroasă armonie
Te simți cuprins — și parcă mori...
Să fie sfânta adiere
A geniului de artist,
Ce-atinge sufletele noastre
Nespus, ne’nchipuit de trist?
Sau este veșnicul tău farmec,
Dumnezeescul tău delir,
Când, singură, în orice noapte,
Îți plângi viața în clavir ?