Străjer străvechi și plin de bărbăție,
Gorunul uriaș spre ceruri cată...
La umbra lui, pe-o noapte-ntunecată,
Trei căpitani și-au fost jurat frăție.
Ei s-au legat cu inima curată
Să-și mîntuiască neamul de robie.
Luptară dîrji, dar, prinși prin viclenie,
S-au săvîrșit — martiri-eroi — pe roată.
Trecură ani... Cumplit ofta iobagul,
În lanțuri și mai crunte ca-nainte,
Îngenuncheat de cei atotputernici,
Cînd, iată, tînăr crai ridică steagul...
Și sub gorun aceleași jurăminte
Răsună : „Moarte domnilor nemernici !”.
<code>*</code>
Dar n-au vrut cei de sus să-l înțeleagă
Și, după mari izbînzi și zile-amare,
Într-o colibă, făr-o lumînare,
S-a stins, pustie, viața lui pribeagă.
Îl îngropară sub gorunul mare,
La umbra-i, ce-i fusese-așa de dragă,
Pe cînd ai lui umplură lumea-ntreagă
Cu-al doinei vaier fără de-alinare.
Bătut de ploi, de nopți vijelioase,
Cercînd zadarnic pe urmași să-i cheme
La luptă nouă, stăruie și azi
Gorunul falnic, neînfrînt de vreme,
Ci trist își pleacă crengile-i stufoase,
Umbrind mormîntul marelui viteaz.
<code>*</code>
Ce-nseamnă însă-a cerului mînie !
Ce-nseamnă norii vajnici de s-adună ?
Gorunul azi mai greu din ramuri sună,
Parc-ar voi eroul să-și învie !
În hohote de plîns ar vrea să-i spună
C-ai lui uitară drept și datorie ;
El cere-un semn din ceruri, să-i îmbie
La luptă sfînt, ca în vremea bună...
Și iacă ! Trăsnet zguduie gorunul
Și val de crengi acopere mormîntul,
În care mîndrul crai își doarme somnul...
Ci toți stau muți și n-a-nțeles nici unul :
Zadarnic Domnul și-a rostit cuvîntul,
Căci au pierdut credința lor în Domnul !