Țara n-are capăt... Mulți ambițioși
Se certau pe tronul vechilor strămoși.
Dar sultanul face pașalâc din țară
Și trimite-oștire turcă și tătară.
Câți aveau în inimi sânge românesc,
La pierirea țării uită ce doresc.
Cei mai mari ai țării strig în adunare
— „Astăzi se fărâmă sfânta neatârnare
Ce părinții noștri, printre timpi de dor,
Le-au păstrat prin lupte, cu sângele lor.
D-astăzi tot românul va trăi-n sclavie
Și va trece viața fără bucurie.
Plânge-va sub lanțuri palid ș-abătut
Și străin în locul unde s-a născut.
Peste tronul țării suflete mârșave
Vor domni spre hula națiunii sclave.
Dar decât o viață veștedă d-amar,
Plină de-njosire fără de hotar,
Pentru nobili inimi moartea-i mai dorită,
Moartea cu mărire celor bravi iubită.
S-apărăm prin arme țara ce dorim
Și cu-a noastră viață noi s-o-nviețuim!"
Astfel strig d-odată fiii cei de țară
Și domnind pe Radu toți făloși s-armară.
La Glubavi devale turcii sunt trăsniți
Și s-abat ca frunza câmpilor cosiți.