Ea nu-i închide ușa, nu-l prinde de vestmânt,
Nu-l roagă și nu-i cade cu hohot la picioare
Să-i zică : — „Stai, iubite !" Nu cată plângătoare
În ochii lui —
Năvalnic afară bate vânt,
De-al fulgerelor vuiet văzduhurile tună,
Dar dânsul vrea să iasă prin noapte și furtună,
S-alerge fără țintä, nebun, un om pribag,
Să fugă, să se știe departe de-acest prag
AI casei locuite de cea mai rea femeie !
Nu-și ia nici ziua bună, nu-i vrednic să-i deie
Nici mâna, căci pierirea e-nchisă-n mâna ei;
Nu vrea să-i vadă ochii sălbatici și mișei!
Femeie e și dânsa ! Gândirea-i e infamă,
Înșală, și-i soție, ea minte, și e mamă !
A fost un mizerabil, efemeiat poet
Cel ce-a creat legenda lui Crist din Nazaret —
Pe-un Dumnezeu să-l nască satan ! E blasfemie
Să crezi în întruparea lui Crist dintr-o Marie !
Și dacă e să credem poeții pe cuvânt,
O dat-a fost ea numai Marie pe pământ,
Dar ea de milioane de ori e Magdalenă !
Vampir, când te iubește, și-n ura ei, hienă —
Un demon !
El năvalnic a pus picioru-n prag.
Atunci din ochii veștezi de dornicul lui drag
Tăcând a șters femeia o lacrimă cu iia.
Și el, el a vâzut-o ! Și-n pieptul lui mânia
O clipă șovăiește, rămâne-ncremenit—
Și cum deștepți din leșin pe om, când l-ai izbit
Puternic d-un perete, așa era ! Colosul
De gânduri, la privirea femeii, s-a topit!
Și galben la picioare-i s-așterne furiosul.
L-a pironit acolo un strop, un singur strop
Când n-a putut tot cerul cu-ntregul potop !