Nu ești supărată? Nu, dar tu?
Nici eu!
Și mă ierți? Lisandre, eu am fost de vină!
Răsărise luna, galbenă și plină,
Ca o fată blândă care-n chip duios
Vine sus din ceruri să ne-aducă jos
Liniștea și pacea zărilor albastre
Și cu dor să umple sufletele noastre.
Sub cireș iubiții mult timp au rămas.
Când din ușa tinzii s-auzi un glas
Mustrător, dar dulce: Unde ești, Simino?
Ne culcăm! Pe ușă pui zăvorul, vino!.