A venit Joiana. Fata și-a luat
Donița, să mulgă. Era bine seară.
Cald bătea prin frunze vânt de primăvară.
Fratele Siminei, Nicu, tremurând,
Sta-n cămașa-i lungă de copil, ținând
Lumânarea-n preajma doniței. Deodată
El clătește ceara și-ngânând arată
Pe pământ cu mâna: Uite ce-ai făcut.
Și târziu la urma urmei a văzut
Fata că de lapte donița e goală:
Mult pe jos mulsese, și-altă parte-n poală
Nicu e de vină! Nu mai văd defel!
Și-l izbi deoparte, și-a lovit în el.
Și plângând copilul și-a cătat cărarea.
Ea luând din mână-i volnic lumânarea
O lipi de-o piatră ca să mulgă iar.
Nu mai era lapte și mulgea-n zadar
Ugerul. Iar vaca poate niciodată
N-a mai fost ca astăzi neastâmpărată
Și-a-ncetat Simina, ca s-a ostenit.
Când era prin tindă, ea și-a amintit
C-a lăsat aprinsă albă lumânare.
D-apoi ce? Atâta pagubă mai mare!
Și-i sări deodată gândul la vițel:
N-a lăsat în uger lapte pentru el
Și-l auzi, sărmanul, cât de jalnic muge:
Ei, dar ce-i o noapte! Mâine-n zori va suge!
Și-a nălțat din umeri. Iac-așa!... Ce-i pasă!
A intrat aprinsă și grăbită-n casă,
Donița punând-o după ușă-n cui.
Mă-sa stă crucită. Păi acol-o pui?
Vino și strecoară laptele odată!
Ea prinzându-și grabnic vasul, i-l arată
Mă-sei și-l izbește: Ce să mai strecor?
Și răstit se-ntoarse fata-ntr-un picior.
Și s-a-ntors și mă-sa negrăind de teamă,
Nu cumva să bage omul ei de seamă,
Ce isprăvi îi face fata, c-apoi joc!
Și s-au pus la cină. Fata sta la foc
Și când zise mă-sa: Haida, fă, la cină!
Nu mănânc! răspunse și ieși-n grădină.